Apologia descarnarii

Trupul meu lepros acum s-a detramat ca un fruct bolnav, ca un tipat frint privesc oglinda implorindu-i mila, caci nu pot crede ceea ce vad. Atent urmaresc epiderma rupta de cratere, in care singele imi fierbe. Exfolierea, ca dintr-o alta lume, pare ca dezgoleste nuante moarte, zone mlastinoase. Cu privirea am surprins emanatii irizate, ma transform intr-un exuviu. Am ajuns un cadavru sortit experientelor, sunt o hecatomba din care izvoraste suferinta, fecioara ce a eliminat violent murdaria femeii. Am inceput sa pling si lacrimile imi ard sarat plagile, supurinde, sfisiate. imi musc din propriul trup si scuip oglinda, cu disperarea mea si o acopar, si nu vad. Incerc sa recladesc statuia mea sfarimata, cindva din bronz. Sunt un infrint luptator pagin, ingenuncheat ca miticul Atlas, zdrobit in caderea continua, de foc. Licarul de viata ce mi-a ramas se zbate zadarnic sa scape de sub ruina ce sunt, pe veci!