De cte ori, iubito

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă - o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.