Despre ochi

E ochiul meu prin osul sângelui de gând O măduvă beteală. Din lumânarea idolului mort mai picură pământ și pas cu pas te văd întreagă, penumbră unui vânt. De tine... mă despart acum: de ce-ai umblat la moarte? De ce-ai umblat la moarte cu mersul de cerneală? E ochiul meu prinosul sângelui de gând, Popas al ospeției din marginea vederii; Atât de orb, de orb, că stele-ncep să cadă Odată cu lăsarea serii. Atât de viu prinos de gând mă poartă Amintirea! În tine, Doamne, aproape aș putea să-mi brevetez Ivirea. E buza mea o preajmă de cuvinte Lumină e în biblioteca lacrimii, acolo unde obrajii răsfoiesc sentimentul rușinii. Mi-e frică de inima pârgului, De toamna ce cade umbra-n fruct, ce fabulează gravitația Sărutului. Atât de orb că stele țin să ardă, Să ardă ochiul meu: prinosul sângelui de gând de când e ochiul meu? Aproape aș putea să-mi inventez Amintirea.