Acum apun

Ochii ei nevăzuți de mulți, clipesc uzi noii zile, În fața pietrelor de cimitir zâmbește spre ruine. "Ce zi va fi și maine? Că azi e zi cumplită, Ce suflet fără sunet mi-ascultă acum tăcerea năruită Ce o să mi-l adoarmă alb și cald în puf de criptă, Sub coasa mea, de umbra neînsuflețită..." "Între timp, copilul din om, gândea domol." "Si timpul trece, timpul trece, rece vânt ce mă petrece spre mormânt. De ce tot trece, trece rece și mă preface în trecut. Și nu înțeleg de ce, Curge o lacrimă atât de caldă și grea, pe obrazul ei de stea, Ce adapă pielea ei seacă și rea..." "Timpul e necrutator, trece mohorat. E zece și ceva." Zise privind al vieții zid ce zace fort, adăpostid privirea, geniului copt. "Ce dimineață cu ochi închiși de moarte, dar nu-s mort, Căci am să dorm această zi, și am să mor la noapte. Ești de acord? Zi! Căci vreau azi să visez neîntors, trecutul meu frumos, Primul și ultimul meu pas, privind prin vid sfârșitul luminos Și o să mă găsești plângând, zâmbind din toate lacrimile Și am să-mi plâng toate puterile și voi fi plâns, astea-mi sunt averile. Pe fața mea se vede tot, până și tu, privește-mi chipul! Și ai să-mi zămbești, atunci când plec cu asfințitul. Și vreau să știi, nu te urasc pentru a ta venire Căci... Rasăritul l-am păstrat mereu în mine.