Covorul rou

Mergi pe covorul roșu, goală, atât de mlădios, Îmbracă-te cu pielea mea, se poartă frumos. Aici departe unde sunt, noaptea-i o pânză neagră de mătase, deasă și rece Și luna galbenă de ceară, e tot mai mică și mai rară, pe zi ce trece. Sunt pietre multe, străzi de praf, ce pace și ce tăcut mormânt Și ești departe, dar te aud, și-mi pare rău că iar te plâng în fiecare gând. Sunt haine în dulapuri triste, ferestre-nchise și vise, multe vise Și zac dormind în becuri albe, un așternut de palme calde și toate stinse. Sunt suflete pierdute-n sute de nopți purtate în povești Și nu mă tem să le ințeleg și deși neg, eu mă aleg să nu le pierd Și toate mă iubesc, Doar tu nu mă iubești. Anul ăsta nu se poartă iubire, îmi vreau pieire, sunt croitor din fire de piei fine, Nu prea se poartă iubirea cu mine frumos; doar curente citadine, ce au fost, și nu s-au mai întors. Iar când, chiar pot să plâng, nu mă mai vând scump; parcă-mi stă cam prost Cu iubire, dar nu mai contează, caci totul va trece, și hainele așteaptă Să se schimbe. Vezi ce port? Iubesc firav, orice amar ce imi coloreză foile cu rece, dar nu se vinde deloc; Parcă a murit și moda comodă a iubiri mele, parcă de gust lipsită, se îngustă Iubirea mea cu criticile rele. Uit și scuip, pe ce-am pierdut din nou ca un prost, iar cos și cant, iar mânios Că iar mă cunosc și nu-mi place cine sunt; și ea mă așează ușor Pe covorul roșu de jos... Șansa de a fi vreodată fericit și frumos. Șansa de a fi vreodată fericit și frumos. Mergi pe podiumul din palma mea, atât de melodios, Dezbracă-te de pielea asta; vreau să te cunosc.